Profu` de libertate

Exista libertati si libertati. Unele sunt atat de rare incat a fost nevoie sa punem semne prin calendar, cu rosu, sa ne-amintim anual de ele. Pentru ca omul, de pilda, nu se mai satura de atata munca, i se acorda cu forta, anual, o zi libera, de 1 mai. Este vorba, probabil, de-o varianta reciclata a Saturnaliilor - acea sarbatoare din antichitate cand pana si sclavii se puteau destrabala in voie, fiind invitati sa-si tina propriii stapani sub papuc, sa le dea bastoane si bice pe spinare ori sa-i cocoseze cu porunci, razgaieli, nazariri si mofturi cumplite. Cam asta era ideea si cu sarbatoarea de 1 mai: in principiu, toti angajatii ar avea atunci libertatea sa se urce in capul sefilor si patronilor, sa-i traga de urechi, sa le lege sireturile la pantofi, sa-i hartuiasca sexual, sa le traga suturi in fund si sa-i concedieze pentru ca nu poarta fusta. Insa exista sclavii si sclavii. Asa ca omul, aceasta trestie (uneori) ganditoare, prefera destrabalari mai botanice: el iese la iarba verde, tufis, palmier sau padure, infuleca niste mici, inghite niste bere, face niste zgomot, niste pipi, niste murdarie si gata, scapa cu bine si de libertatea asta. Ziaristul, alta trestie truditoare, are libertatile sale: libertatea de-a scrie cu pixul, pe hartiile personale, ceea ce altii pot spune in gura mare. Libertatea de-a avea ciocul mic. Libertatea de-a fi haituit, molestat, condamnat, lichidat pentru tot ce prefera sa scrie in gura mare. Si, fireste, libertatea de-a fi nehalit. De-a avea ciocul mare. Libertatea de-a se manji singur cu pixul. Pentru ca libertatile sunt asa de multe incat se-ncurca in ele, exista si pentru dansul un semn rosu in calendar, de 3 mai. Ziua mondiala a libertatii presei e menita, se spune, sa celebreze "dreptul de a informa opinia publica deschis, fara teama". Am sa las haituirile, molestarile, condamnarile si lichidarile pentru altii, care stiu sa se-ncrunte cu mai mult talent decat mine, si-am sa vorbesc doar de lanturile, coliviile, puscariile noastre interioare. Caci, desi suna lemnos, cel mai mare curaj al trestiei (uneori) ganditoare e deschiderea si onestitatea fata de sine. Un coleg din radio mi-a spus o istorioara care merge la fix cu momentul asta. N-am sa dau nume, ca nu-s importante. Tipul frecventa niste cursuri de jurnalism si fusese nevoit sa inghita, printre altele, indicatiile pretioase ale unei somitati periculos de locale. Profesorul isi presara cursul cu pilde din vasta-i experienta. Intr-o zi, aminti cu mandrie de-un subiect tratat de dansul pe larg la gazeta: o cunostinta ii prezentase un caz despre nu stiu ce cascat care-si insusise, pe cai necuvenite, niste milioane de lei. Si ce mai e azi milionul, un fleac, asa ca gestul nici nu era chiar asa de grav. Mai ales ca, de cascat ce era, amaratul fu prins. Grav, insa, era ca - din disperare, probabil - ala se hotari sa-si ia zilele. Fu atat de cascat, ca nici asta nu-i reusi. Prilej, pentru mesterul gazetar, sa toarne la gazeta pogoane de texte ude, fierbinti, de se-ndoia si hartia de mila. Dupa ce infierase foamea si disperarea care instigasera trestioara la jaf si la sinucidere, anunta, la coada articolului, ca il va lua sub aripa sa protectoare pe june si-i va oferi chiar si-un loc de munca demn, onorabil! Dar exista povesti si povesti. Uneori, cele de la gazeta nu se pupa cu alea din targ. Alteori le lipseste foarte putin sa se pupe. Ca in cazul nostru. Mesterul avu ghinionul ca la cursul cu pricina sa asiste si cel care-i povestise cazul. Acela interveni, mucalit, si sublinie ca povestea trebuie cunoscuta pana la capat: ce nu-i spusese atunci si lipsea din gazeta era amanuntul ca "subiectul" lucrase chiar in redactia mesterului, la publicitate. Cu alte cuvinte, il jefuise (dar putem spune asta?) chiar pe cel ce i-a plans de mila, apoi, la gazeta. Profesorul gazetar se facu palid, oranj, violet si apoi intrerupse "lectia". Ar fi multe de comentat la istorioara. Am sa las altora, mai incruntati sau mai talentati, libertatea asta.